– Însăși formula cărții denotă un oarecare compromis comercial cu spiritul vremii: nu sînt acolo doar oameni de maximă valoare, ci și personalități politice intersectate în viața mea diplomatică: lumini și destule umbre. În sumarul volumului, numai Nicolas Cage corespunde statutului de „star”. Vedeta e cineva care vinde un produs de mase. Un „mare om” deține (cu toate scăderile sale) o sumă de plusuri eminente. Din portrete rezultă că n-am fă- cut hagiografie, ci memorialistică meritocratică, fără să las deoparte spiritul critic („briceagul elvețian” al oricărui ins lucid). N-aș absolutiza însă critica relativismului postmodern: în fond, chimia marilor oameni e constantă. Ei au o aură. Un soi de har sau destin, afirmat prin traseul lor biografic. Măreția se bazează, ca și altădată, pe fapte, fie că sînt opere culturale sau întreprinderi care modifică drumul istoriei: un amestec victorios de idei și acțiune. Oricum, criza prezentă a sentimentului de admirație trădează dacă nu un dezastru, măcar o aproape generală debusolare. Tinerii de azi au – mai mult ca oric nd – nevoie de modele. Iar virtuțile (ca și păcatele capitale) nu și-au schimbat diagrama. Îți trebuie curaj, demnitate, viziune, perseverență, creativitate și ambiție bună pentru a ieși din mulțime. Nu cred că „apariția” lui Ioan Paul al II-lea e moralmente diferită de cea a lui Kant, ca să luăm două exemple la înt mplare. Mai grav e că, azi, i-am vedea pe toți egali în mediocritate. Or, slavă Domnului, nu e așa: dacă vrei mai mult, dovedește că poți! Restul pare doar un sos ideologic trecător, sau o veleitate meschină. De altfel, îi invit pe cei care ne vor citi dialogul să parcurgă și textul introductiv al Micului almanah. Filozofez acolo exact pe tema aceasta: în ce măsură mai producem, mai recunoaștem și mai avem nevoie de „mari oameni” într-o eră a platitudinii și a victimizării?
