în Dilema veche nr. 737

În sfîrșit, se poate glosa larg și provocator pornind de la sugestiile pe care Supa de la miezul nopții le oferă. Dar acestea sînt, la urma urmelor, simple tehnicalități, care amplifică sau estompează electrizanta mărturie pe care stă romanul. Aceasta, indiferent cîte voci vin s-o confirme și s-o continue, e una singură și aparține Todorei: o femeie deja matură, aflată sub spectrul morții (și aici Marta Petreu are buna intuiție de a nu reproduce o fișă clinică) după ani și ani în care s-a aflat sub spectrul torturii. Abia ieșise din adolescență cînd i s a înscenat o farsă cinică menită s-o rupă de tînărul cu care flirta și s-o arunce, violent, în brațele unui fante trecut, măcinat de complexe și de obsesii. Prin acest Marcu, literatura rom nă face un pas în plus pe calea ororii: pe lîngă el, geloșii masochiști ai lui Camil Petrescu sau Anton Holban sînt chiar acceptabili. Căsătoria devine un instrument de tortură, inclusiv intelectuală, căci Todora e obligată să-și întrerupă studiile și să elimine din vestimentație și comportament orice accesoriu care ar putea-o face atrăgătoare. Pînă și formulele de alint funcționează „în amonte” față de feminitatea proaspetei soții, care e împinsă îndărăt, spre o vîrstă asexuată. Sînt pagini pur și simplu îngrozitoare, în realismul lor.