Tînjind după afecţiunea părinţilor şi după armonia căminului, înregistrînd distanţe, indiferenţe şi abandonuri („mereu singur”), ignorat şi uneori bătut, băiatul pare lăsat pe dinafara propriei copilării, pare un figurant al propriei familii, pare orfan între părinţi. Scrisă atent, fluent şi cu naturaleţe, uneori cu fraze lungi şi elegante (unele pasaje introspective au ceva din „aşezarea” epistolelor), cu episoade relativ omogene şi apropiate ca valoare, unele insuportabile emoţional (tripticul de proze „Mama”, „Borcanul cu ulei” şi „La mama acasă” sînt centrul de greutate al cărţii), motiv pentru care nu i-ar fi prisosit ceva mai mult umor (fie şi negru), cartea de povestiri consanguine a lui Florin Irimia (ar fi meritat şi un titlu mai inspirat, apropo) este una dintre cele mai bune cărţi ale copilăriei de la noi. Una amară.
