Cei frumoși și cei buni este o carte diferită de ce găsisem în F șii. Cristian își exersează mai multe voci narative aici, toate extrem de izbutite și de vii, de tensionate, care te țin cu sufletul la gură. Cei frumoși și cei buni conține cinci proze cît se poate de diferite ca temă și stil, deși senzația mea a fost că scriitorul brodează cinci povești în jurul unei obsesii literare, aceleiași pe care o găsim diferit abordată și în roman: singurătatea. Sînt multe feluri de singurătate și autoiluzionare în cartea asta, iar proza care le condensează cel mai bine, din toate punctele de vedere, este Liniștea. O proză scrisă dintr-o singură frază, care nu îți dă voie să respiri aproape deloc, și care urmărește fluxul gîndurilor unei femei de 58 de ani, aflată de șapte ani pe patul de boală, boală care înseamnă paralizie combinată cu surzenie. Este un dialog intern continuu, unicul mod prin care pare să nu își piardă mințile: „Tot îți spun, tot îți spun că nimic nu seamănă și e o bătaie de joc viața asta, e un fel de teatru mut, ceva ce eu văd tot timpul și tu nu îți poți imagina, pentru că orice ai face, oricît de tare ai apăsa cu vreun lucru pe urechi pentru a înțelege cum sînt eu, nu ai cum imita zgomotul de fond care mă însoțește tot timpul și nici nu te poți măcar pune în pielea mea cînd totul țiuie, ferestrele, scaunele, podeaua, patul în care zac țiuie, lumina și întunericul țiuie, totul e un țiuit continuu și ascuțit, minute în șir care par secole, iar tu nu ai cum să pricepi așa ceva pentru că pur și simplu nu ți se întîmplă niciodată”.
