pe fdl.ro

Cristian Fulaș reușește un roman bun, la granița dintre literatură și autoanaliză, îndrăznesc și permiteți-mi să o spun. Sînt pasaje în care predomină mărturiile-jurnal, dar și alte pasaje literare deosebit de bine susținute și traversate stilistic, precum și pasaje de studiu psihopatologic și al personalităților, și chiar pasaje monografice aș spune, cel puțin așa cum sînt cele în care descrie orașul, spitalul, muntele, transformînd-le – și nu prin animism – în personaje secundare ale scriiturii sale. Un roman pe care, citindu-l și recitindu-l, îl resimți prin toate f șiile existenței tale și la final te întrebi inevitabil, împreună cu autorul, dacă ar mai fi ceva de spus. „…nu mai am de spus nimic nimănui și vreau pur și simplu să tac.”