în Scrisul rom nesc nr. 1

Cristian Fulaş reuşeşte să construiască această lume – mai ales interioară – cu o siguranţă de scriitor matur, cu o bună ştiinţă a dozării, a progresiei şi a dinamicii textuale, într-un stil alert şi expresiv prin directeţea şi cruzimea cu care aşterne toate acele amănunte specifice stărilor pe care le descrie: durerea fizică, starea de rău, tremurul permanent al diverselor părţi ale corpului, greaţa, încercarea de a găsi un sens lucrurilor, confuzia, procesul de organizare al gîndirii în situaţia-limită a lipsei de coerenţă internă. De asemenea, încercarea de metaroman – personajul începe să scrie un roman despre ceea ce trăieşte în clinici, despre ceea ce gîndeşte, inclusiv o scurtă teorie a romanului – este mai degrabă demonstrativă, construită contrapunctic, şi cred că nu ar fi afectat coerenţa personajului sau a povestirii dacă ar fi lipsit. Cred că miza acestui roman este în altă parte, nu în textualism sau în redefinirea unei noi teorii a romanului, ci în ceea ce afirmam mai sus, în latura existenţială şi în fragilitatea condiţiei umane.