în Suplimentul de cultură, nr. 590

Scumpe domnule Florescu, tocmai v-am citit cartea, așa că vă scriu într-o stare specială a cordului. Sufăr de încîntare. Dați-mi voie să mă mărturisesc: numele dumneavoastră îmi era străin, ceea ce cu siguranță indică o anumită suficiență în ceea ce mă privește. Mă bucur că m-am vindecat de ignoranța aceasta. Am găsit în cartea dumneavoastră pagini de o frumusețe care – iertați-mi exagerarea – chiar ar putea salva lumea. Acea „o poveste pentru Ana, care m-a întrebat o dată cine e Vera și cum este o zi în paradis” este literatură înaltă, cu atît mai mult cu cît totul este adevărat, iar dumneavoastră chiar ați ajuns în mijlocul raiului. Inima mea s-a simțit foarte tristă, dar și foarte plină, citind despre scriitorul de ferpare care ați fost și despre pianul de pe muntele Ben Nevis. Am găsit, deci, în cartea dumneavoastră o melancolie gravă, dar încă îndurabilă, care mi-a făcut mult bine. Mi-a plăcut mult să citesc despre cuvintele care vă lipesc, acolo, tocmai în Scoția: lemne, vișine, mîță, busuioc, ogradă. Am găsit în cartea dumneavoastră și această frază care mi-a lăsat ceva, ca o mîngîiere sau poate că altfel, peste suflet. Aceas­tă frază, spuneam: „Așa era pe atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau mai întîi foamea”. E o frază care ajun­ge pînă la Esenin însuși, pînă la acel timp vechi, cînd tineri eram și altfel era totul. Nu știam că sînteți și poet, părinte. Dar iată că…