în Observator cultural, nr. 902

Căci într-o nouă, inevitabil curajoasă căutare (asumare a căutării dinspre Est, nu doar dinspre Vest) a unei „a treia căi”, între eșecurile modernității industriale capitalist-comuniste și postmodernitatea global(ist)-„dezvrăjită”, Vintilă Mihăilescu regăsește dezbaterile actuale asupra nevoii de Sens și Poveste (Sens prin Poveste), susținînd, prin chiar mișcarea triadică sugerată mai sus, că pe fondul storytelling-ului generalizat și dirijat, ca ideologie de piață, Narațiunea donatoare de Sens nu poate nici să dispară, nici să fie preluată de-a gata, ci trebuie asumată și subiectivată: nu ne putem lăsa Povestea, dacă vrem să avem vreun sens, la dispoziția și la discreția altora. Dar, nou corectiv pe cît de esențial, pe atît de non-evident, Povestea donatoare de Sens nu poate fi recuperată, relansată, în situația actuală de între ideologie și vacuum narativ-hermeneutic, doar la nivel solipsist, de ego privat, al hiperindividualismului de masă, cum de mult i-a spus Schumpeter, ci doar în mod colectiv: Sensul nu poate fi narat, constituit narativ, decît la plural, prin constituirea unui Comun (în detrimentul comunităților închise și exclusive), adică a unei Lumi. Lumea nu poate fi decît comună, un spațiul al comunului, dar acesta nu e dat, sau e dat, dar trebuie nu doar cunoscut, ci recunoscut: re(-)cunoscut. Și cu asta ajungem în pragul și pe buza supratezei cu adevărat filozofice, căci antropologic întemeiate (dar printr-o antropologie deja prelucrată filozofic, deja „sublimată” și salvată filozofic), a cărții-manifest a lui Vintilă Mihăilescu, aproape de finalul care, abia, o deschide, transformînd‑o într-un pasionat preambul. Este vorba de ceea ce autorul numește „antropologia recunoașterii”.