în Observator cultural, nr. 902

Este, în fine, o operă de istorie literară, așa cum se autodefinește, în ciuda unghiului stilistic de analiză, ce tinde fatalmente să autonomizeze individualitățile. Atunci cînd pentru Blaga îl invocă pe Trakl; cînd argumentează succint și precis de ce descoperirea lui Croce de către Călinescu a fost capitală pentru cristalizarea formulei călinesciene; cînd trece neîncetat de la minuția analitică la privirea de ansamblu; cînd corijează unghiul estetic cu ingrediente politice și morale, Mihai Zamfir asigură liantul istoric necesar, trama solidă, deși abia vizibilă, ce susține desfășurarea de scene și de figuri literare și induce astfel senzația de curgere, de poveste ancorată în fluxul cultural și politic al lumii. Nu știu cum a scris Mihai Zamfir impunătoarea sa lucrare și cît a scris la ea, probabil mult, judecînd după intervalul lung dintre volume, însă rezultatul, ca la simfoniile clasice, pare plin de o grație intelectuală ce ridică balastul de pe fiecare pagină. E un mare pariu – și o mare victorie.