în Observator cultural, nr. 901

Gheorghe Crăciun este, poate, primul teoretician care s-a încumetat, după întreprinderea lui Matei Călinescu din anii ’70, să propună un mod cuprinzător, universalist de a privi poezia modernă, inclusiv poezia modernă rom nească. Nici nu se putea altfel, din moment ce a perceput modernitatea ca pe un fenomen plurivalent despre care a încercat să scrie – în ciuda unor scăpări inerente – nepărtinitor. Pentru el, dialectica modernităţii este rezultatul înfruntării tranzitivului şi reflexivului. Dar reflexivul, aşa cum reiese din cartea sa, a deţinut multă vreme supremaţia, fiind perceput ca unic mod de a exista al poeziei: „Modernitatea în poezie nu înseamnă doar respingerea lumii, ci şi acceptarea ei” – scrie Crăciun. Aşadar, prin Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun face dreptate, în cele din urmă, celuilalt mod de existenţă al poeziei moderne, tranzitivitatea. Mircea Martin, în postfaţa volumului („Recurs în procesul poeziei moderne”), sugerează o altă ipoteză, şi anume că tranzitivitatea este o replică la saturaţia pe care a cunoscut-o poezia reflexivă, mai bine spus, este o consecinţă a acestei saturaţii. Cele două moduri opuse de poezie se exprimă în aceleaşi cadre istorice, cele ale modernismului. Iată numai cîteva dintre pistele propuse de volumul lui Gheorghe Crăciun, piste care s-ar putea dovedi profitabile şi pentru alte cercetări preocupate de această dinamică a modernităţii rezultată din confruntarea celor două modele poetice: modelul reflexiv şi cel tranzitiv.