Scriitoarea creează portrete individuale sau de cuplu (tînăr sau pensionar) prin dialoguri tragi-comice, prin cultivarea detaliului semnificativ şi a unor descrieri lapidare, din fraze scurte, dar care surprind esenţialul. Poveştile de viaţă sînt una mai diferită decît alta, cititorul e mereu surprins, pentru că drame „de etapă” sau de o viaţă întreagă sînt găzduite de blocul în care încap destinele mai multor generaţii, în cele din urmă. Bătrîni copleşiţi de vîrstă, tineri care încearcă să îşi construiască un cuplu sau îi constată falimentul, personajele par cehoviene, pentru că sînt nişte anonimi atît de… umani, plini de speranţe, de deziluzii, de vise, de bucurii şi de suferinţe. Nimic nu e eroic, iar textul e scris cu atîta siguranţă încît îţi lasă impresia (falsă) că e uşor să scrii aşa ceva. Cartea are un merit special, dincolo de talentul autoarei de a spune poveşti: acela că duce mai departe miza realismului. Blocul din Pereţi subţiri nu e doar cubul trist în care se înghesuie atîţia oameni să trăiască (faute de mieux), ci e o scenă a lumii, o scenă în miniatură. Autoarea încheie şi începe cîteva dintre povestiri cu moartea eroului, iar în final, nu doar exotismul potolit al destinelor înfăţişate îţi rămîne, ca cititor, ci şi tendinţa de a medita la Timp, la Viaţa care trece. O puzderie de emoţii.
