în Apostrof, nr. 12

Captivul e construit tot pe o canava de inspiraţie psihiatrică. Însă, şi de data aceasta, ca şi în precedentul volum, ingredientele romaneşti preluate din inventarul psihopatologiei nu sînt cultivate la modul senzaţionalist-documentar, ca o colecţie de curiozităţi de „exotism” medical, terifiante pentru omul de rînd, ci sînt învestite cu semnificaţiile general-umane ale unor experienţe existenţiale de interes general. [...] Captivant, însă nu artificios-„comercial”, legitimat artistic de tratarea validă a unor teme şi motive aparent „obosite”, de fapt perene, în chip plauzibil revitalizate. Romanul oferă o revizitare, îmbietor livrată, a topos-ului „lumea ca teatru”, prin răsturnarea (de altfel, reversibilă) a secvenţei termenilor, în formularea „teatrul ca lume”.