pe blog.revistacultura.ro

Ceea ce izbește la lectura romanului lui Cătălin Pavel, Trecerea, este asemănarea cu linia stilistică a prozei șaizeciste într-un peisaj literar complet neinteresat de astfel de revival-uri. Lucrul este cu atît mai uimitor, cu cît autorul nu e un filolog preocupat de istoria literaturii, ci arheolog, totodată autor a mai multe cărți de proză și poezie, toate publicate în acest deceniu. Romanul apărut anul trecut îmi amintește de proza de început a lui Dumitru Radu Popescu prin particularitățile observației psihologice, de o originalitate abruptă, căutată dar convingătoare. Datorită acestui tip de notație, personajele devin exemplare ale unei umanități bizare, compusă din ființe unice, idiosincratice, iar romanul – o colecție de figuri derutante, care evită reducerea la tip. [...] Astfel descrise, lucrurile nu sînt niciodată ceea ce par; oamenii nu sînt ipocriți, ci mai degrabă confuzi și impredictibili; structura realității este subtilă și impenetrabilă. Observația psihologică este paradoxală, personajele sînt întotdeauna neobișnuite, refuzînd dogma unei „personalități” unitare: o profesoară este simultan sofisticată și incultă, un călugăr e turnător la Securitate, dar atins de sfințenie etc.