în Familia nr. 10

Ferindu-se de aerul greu al nostalgiei – cartea e „povestea unei deveniri” – în Aleea Zorilor autorul atinge adesea eterul poeziei. Este vorba despre acel filon poetic la care puțini ajung în proză, doar prin discurs și decupaj/colaj. Lui Andrei Crăciun îi reușește un poem al copilăriei ambivalente, un roman al contrastelor nicio clipă judecate, ci doar expuse pentru puterea lor de sugestie, pentru că din asta, din spațiul de la mijloc, se naște lirismul lui low-key. Generația celor născuți în preajma anului 1980 a ajuns, și ea, la vîrsta recuperării propriei copilării, apar tot mai multe astfel de „memorii”, unele cu totul admirabile, însă cartea lui Andrei Crăciun, deși se înscrie în tendință, iese în evidență tocmai prin refuzul de a îmbrăca amintirea în haine flaușate, dar și de-a o prezenta în lumina năpastei. Cu toate că ambele efecte ar fi justificate, modul în care autorul se plasează cumva la jumătatea distanței reușește să dea și mai multă autenticitate (ce cuvînt fanat!) frazei poetice. Aleea Zorilor este, în cuvintele autorului, „singura frază care mi s-a dat ca viață”, una în care, atunci cînd simțim că spunem ceva important, viața însăși capătă o noimă.