pe catavencii.ro

Omul scrie, de altfel, într-o portugheză altoită cu una dintre limbile locale, încît trece drept stăpînitor al unei nou teritoriu între cele două. Așa o fi, dar dincolo de aceste merite lingvistice pe care nu le pot evalua, Mia Couto e unul dintre marii scriitori contemporani de azi. Romanul lui se hrănește, ca să zic așa, din înțelepciunea locală a unei comunități izolate, ceea ce-i asigură o doză specială de insolit și de culoare locală, dar te cucerește cu nemaiîntîlnitele sale personaje care au și „acoperirea” artistică a unui mare scriitor. Poți să spui, pînă la un punct, că poveștile cu oameni mîncați de lei, cu toate mitologicalele aferente, seamănă cu cele despre oamenii mîncați de lupi care se dovedesc a fi tot oameni. O mare deosebire, cea de la care pornește cît se poate de realist Couto, e că leii din Africa mănîncă oameni în lipsă de altceva sau pentru că, după ce au mîncat oameni morți, rămași pe cîmpurile de luptă, văd o pradă și în oamenii vii. Iar oamenii care nu-și pot găsi dreptatea pe căi obișnuite aleg exasperați lipsa de frică a leilor după ce au mîncat carne de om. Viața care se hrănește din moarte și care ajunge să mănînce vieți într-un circuit al supraviețuirii omului în natură! Dar și al recunoașterii tîrzii că nu poți fi și om, cu toate păcatele sale creștine, și leul sîngeros al obsesiilor tale de victimă a oamenilor. În romanul acestui mozambican, despre care te miri că e alb, chiar și după ce afli ce hram poartă, descoperi o nebunie ținută miraculos sub control din care apar uneori capodoperele și tristețea fără leac a adevăraților umaniști, cei fără de culoare, din literatura lumii.