pe bookhub.ro

Liviu Ioan Stoiciu scrie un roman (Transfer, Ed. Polirom, Iaşi, 2017) la persoana a III-a, care ar putea „funcţiona” la fel de bine şi în variantă homodiegetică. Ai senzaţia, pe tot parcursul lecturii că, de fapt, protagonistul este şi naratorul propriu-zis. Că romanul are structura unui jurnal în burta căruia se naşte, creşte şi explodează un alt jurnal. L-am început cu oarecare rezerve gen „Încă o carte despre viaţa sub comunişti?! Puah…”, aşteptîndu-mă la inevitabilele şarje caricaturale, la tezism, la clişee. Nimic din toate acestea, din fericire. Olimpiu nu este nici erou, nici antierou, ci un om obişnuit, tînăr, cu soţie şi copil mic, pedagog la un liceu de provincie, care locuieşte împreună cu socrii într-un apartament destul de înghesuit. [...]
În „spatele” lui Oli stă permanent un observator care (ne) spune ce gîndeşte, ce face, ce visează, de cine sau de ce se teme personajul. Doar că, aşa cum remarcam de la început, nu ai senzaţia acestui narator omniscient, ci aceea că parcurgi un posibil jurnal al protagonistului, ceea ce mi se pare a fi unul dintre atuurile cărţii: subiectivitate în plin exerciţiu narativ obiectiv.