pe revistatimpul.ro

Peste ani, plecat la mii de kilometri de locurile natale, Ioan-Florin Florescu arde distanțele, privind printr-o lupă a amintirilor, cu ajutorul căreia mărește și micșorează, după cum îi stă bine unui povestitor cu har. Uneori, cînd anumite explicații se dovedesc inutile, el face apel la un feeling pe care, creștin fiind, îl știi acolo, deși e imposibil de formulat: „Credința nu este nici rațională, nici irațională. Nu e nimic de cercetat în ea sub acest aspect, așa cum nici o cercetare științifică nu te duce la concluzia că iubești pe cineva sau că îți place Bach. Acesta este domeniul unor încredințări de care dispune un alt fel de cunoaștere”. Astfel, fiecare text, mai întîi expus public pe blog, arată ca un semn, un rest de ceva, o piatră ori, ca în Hänsel și Gretel, o firimitură menită să-l ajute pe preot într-o eventuală reconstrucție a propriului trecut. O (re)cunoaștere a propriului sine, în raport cu deciziile și reacțiile sale, care par cele ale unui „samurai al creștinismului ortodox”, după cum îl caracterizează bunul său prieten, scriitorul Florin Lăzărescu.