în Observator cultural, nr. 890

Însă trebuie spus că niciodată n-a fost Daniel Vighi cuprins de o așa frenezie a povestitului, niciodată fantezia sa nu a fost mai liberă, fraza n-a fost mai lichidă, mai naturală, mai „ușoară”. Intrat în ritmul și-n logica povestirii sale, citești sub impresia unei abundențe inepuizabile. Cum se pot sfîrși toate acestea, te întrebi, fără să ți se pară că finalul decupează arbitrar dintr-o materie infinită? Or, întreaga construcție a unui roman ce parcă urmează să avanseze în toate direcțiile, ca o corabie în furtună, rezidă în tonalitatea ultimei sute de pagini, ce lasă peste comedia neoțiganiadei marine o lumină cernită, de lume în extincție. Coloniștii spanioli din Patagonia, apoi coloniștii de toate națiile, ajunși în valuri timp de cinci veacuri, împreună cu personajele pe care Vighi le aduce pe vasul său imaginar din Radna și din împrejurimi, împreună, în fine, cu autohtonii patagonezi sau cum se vor fi numit ei, sînt răpuși de maledicția patagonică într-un genocid ficțional final și, cine știe, poate unul real (trebuie verificat în biblioteci sau pe google). Iar celor ce refuză să moară în poveste, morți fiind deja, dar cît se poate de activi totuși, naratorul le aplică o lopată și termină cu ei, „le trag una în scăfîrlie fără pardon..” Peste biblioteca centrală se lasă seara, bibliotecarele sting neoanele, iar naratorul își încheie misiunea și se retrage în întunericul non-ficțiunii. Spectacolul a fost superb.