pe semnebune.ro

Abundența de detalii face volumul de față minunat și îngrozitor în același timp. Mare parte din roman (prezentat ca jurnal și memorii) se concentrează pe drama lui Kemal, pe obsesia lui pentru Füsun, imagine feminină mai mult reconstruită și modelată după propriile-i dorințe, decît reflectare a realității – sursă de deznădejde, dezamăgire și scenarii mintale intuite. Precizia cu care sînt povestite (non)evenimentele din perioada lui de boală, claritatea stărilor, proceselor și reacțiilor sînt copleșitoare pentru cititor și, din păcate, redundante, ca orice scenariu de iubire neîmpărtășită. Ajungi să-i urăști și să-i compătimești cînd pe unul, cînd pe celălalt; nu înțelegi ce se întîmplă, de ce nu se iubesc pînă la capăt, de ce nu-i spune odată ce vrea și de ce stă fraiera și-l joacă inutil, cînd avea șansa unui bărbat mișto care s-o țină în puf pînă la moarte (dacă nu aveți gînduri măcar la fel de agasate ca ăsta, probabil citiți o variantă prescurtată…). M-au fascinat detaliile vieții din Istanbulul anilor ʼ70, de la cum erau percepute rolurile de gen și status la obiceiuri (înmormîntări, zile de sărbătoare) și obișnuințe familiale (familia lui Füsun este o familie mediocră, cu toate practicile pe care s-ar putea să le găsim și la noi pe ici, pe colo). O mulțime de elemente mici fac tabloul vieții personajelor complet, verosimil și inteligibil pentru un outsider și, din acest punct de vedere, putem considera cartea ca o notă antropologică cuprinzătoare.