La pagina 105 a acestei cărți e o frază memorabilă: „Lasă-mă să-ți desenez cel mai mișto delir interpretativ...” Nu contează textul care urmează. Cartea întreagă este un delir interpretativ, în sensul bun. Un roman prins între reverii și fantastic, un joc al realului și irealului, la care cititorii ar fi trebuit să se aștepte după Cazemata, romanul de debut de anul trecut, întîmpinat cu succes. [...] În romanul de față, Tudor Ganea imaginează un sat, Miereni, în care se întîmplă lucruri neobișnuite pentru că și oamenii sînt neobișnuiți. Personajul principal, furios că iubita sa se mărită cu altul, taie satul în două, apoi îl brăzdează de la un cap la altul (cortul de nuntă, curți, ulițe, cimitir) cu un motocultor, apoi rătăcește în pădurea de salcîm acoperit de mierea stupilor distruși de unealta sa, se îndepărtează tot mai mult de satul în care apare o pistă de aterizare și aterizează avioane militare, iar marea i se apropie de hotar, ajunge în Bucureștii distruși de un cutremur colosal. Eroul mai află cu surprindere că este un personaj imaginat de un scriitor dependent de mierea satului, cu proprietăți miraculoase. Mierea e cea determină soarta personajelor, între altele vindecă un copil atins de o boală incurabilă… Un univers creat de un vrăjitor (autorul), care își vrăjește cititorii.
