în Luceafarul de dimineaţă nr. 10

La început cu uimită mirare, apoi cu reală încîntare am descoperit un roman joyceian (combinație de Ulysses și Dubliners), într-o perspectivă spațio-temporală suprarealistă care duce cu gîndul la pînzele lui Dali…
Întreaga poveste (a închisorii, n. n.) este relatată din perspectiva unui personaj, Mihăiță, combinație de duh, nebun și delir, care străbate orașul de la un capăt la altul în fiecare zi și aude simultan vocile și frînturi din conversațiile celor care au fost la locurile respective în diferite moment din timp.
Un oraș a murit, iar în locul său a apărut o creatură stranie, diformă, înspăimîntătoare, diferită, dar avînd, totuși, destule locuri în comun și cu fosta localitate – mai ales în amintirile îngropate în suflete ale oamenilor, ale căror rămășițe ies la suprafață cînd te aștepți mai puțin, producînd emoție și melancolie, ca în filmul lui Giuseppe Tornatore, Cinema paradiso. Excelent scris (prozatoarea Viorica Răduță datorează mult poetei omonime), romanul Orașul închis este o carte tulburătoare. Un sentiment mitteleuropean de sfîrșeală, de nostalgie și de un fel de durere mocnită se confruntă în paginile ei cu revolta în fața unor ticăloșii strigătoare la cer. Rezultatul este o neliniște existențială care nu poate lăsa pe nimeni indiferent.