Dincolo de exoticul scenelor, de ramificațiile surprinzătoare ale unei povești autoreferențiale și de melanjul subtil dintre felurite veridicități, e forța estetică a adevăratei literaturi. Miere e un roman al peisajelor superbe, realizate cu minuțiozitatea unui bijutier care știe cum să asocieze în aceeași montură detalii dintre cele mai disparate. Cum se vede pămîntul de sus, din carlinga unui Mig în drum spre aterizare, cum arată Bucureștiul după un potențial cutremur devastator, cum ajunge un sat de cîmpie hotarul unei mări pe ale cărei plaje tinerii se bucură de soare, stînd pe stabilopozi, cum apare o localitate traversată furios de un aparat agricol cu foarfeci și cuțite fatale, cum apar și dispar obiecte și peisaje, în funcție de evoluția cuvintelor care le descriu, acestea se numără printre punctele forte ale cărții. Generat de drama unui scriitor care-și refuză salutara linguriță zilnică de miere, spre a se sinucide, treptat, romanul confruntă trei teme majore ale umanității – viața, moartea și puterea limbajului.
