pe postmodern.ro

Deşi are nişte dimensiuni reduse în comparaţie cu alte romane cult ale scriitorului, Femeia cu Părul Roşu îţi dă impresia că ai parcurs peste 600 de pagini. Are consistenţa unui bildungsroman în care protagonistul trece prin multiple metamorfoze ce-i zdruncină conştiinţa. Te face să călătoreşti între prezent şi atemporalitate, uimind prin amploarea simbolică pe care o poate lua un detaliu banal. Fiecare nou pasaj citit te determină să te întrebi dacă nu cumva precedentele erau de fapt nişte coduri descifrate în paginile următoare sau nişte profeţii caustice. Fiecare detaliu îşi are un rol bine stabilit şi drămuit în urzeala ce leagă destinele individuale de arhetipurile inconştientului colectiv, de care nici un personaj nu poate îndepărta, oricît de modernă ar fi viaţa lui. Într-un fel, modul în care Orhan Pamuk foloseşte mitul pentru a critica prezentul ţării sale bîntuite de ororile comise de nişte despoţi sau de fantoma satrapului oriental aminteşte de romanele istorice ale lui Ismail Kadare, care ascund nişte împletituri de poveşti stranii, în care un tiran contemporan cu scriitorul ia masca unuia din alte secole. Dincolo de povestea de iubire şi de rivalitatea dintre tată şi fiu se ascunde tragedia colectivă a unei naţiuni în care multora le este frică să-i ceară socoteala tatălui autoritar, să-i conteste legitimitatea. Mai descoperi şi o imagine dezolantă a unui Istanbul magic, asaltat de noile construcţii monstruoase, ce îl mutilează şi îi distrug identitatea, istoria şi frumuseţea.