Romanul lui Codrin Liviu Cuţitaru este generos din multe puncte de vedere. De la sensurile imediate, care ţin de paralele (inter)textuale, la cele mai ocolite, teoretice, cu pas mai mare. Demonstraţia este, ea însăşi, exemplară şi admirabilă (fără nicio ironie, precum în subtitlul cărţii). Fiecare cititor poate găsi în multiplele istorisiri ale acestui puzzle propria pistă de interpretare – autorul a avut grijă să presare suficiente indicii pentru a le susţine pe (aproape) toate. Scriptor este un joc haios şi macabru, în acelaşi timp. „La ce foloseşte scrisul?” ar fi una dintre întrebările cărţii. Răspunsul, enunţat în final, anunţat pe tot parcursul cărţii, este: „La autodisoluţie!” Scrisul este, aşadar, expresia plăcerii din durere. Căci disoluţia, remarcăm din poveştile spectaculoase ale protagoniştilor, este singura soluţie onorabilă în lumea de azi (sau dintotdeauna – şi aici s-ar putea aduce multe exemple din literatura universală), iar transformarea spre aneantizare totală garantează o doză deloc neglijabilă de plăcere. Schepsisul ar fi acela că odată procesul creativ pus în mişcare, conştiinţa autorului iese treptat din joc şi locul ei este luat de supra-conştiinţa Scriptorului. Ca factor unificator, nivelator, ca zeu Scriptorul îşi cere tributul în intenţii măsluite. De aceea, autorii textelor din acest roman pierd rînd pe rînd controlul, devenind într-un final propriile lor victime. [...] Doar că în cazul de faţă, în urma acestui proces rămîne totuşi ceva – rămîne textul. Iar textele care compun romanul lui Codrin Liviu Cuţitaru sînt întru totul impecabile: deopotrivă în intenţie şi-n realizare. Scriptor este unul dintre marile cîştiguri recente pentru literatura rom nă.
