Acesta este capitolul la care Misterul mașinuțelor chinezești reușește sudarea perfectă cu cititorul – emoția simplă. Locul în care putem empatiza fără a fi necesar să elaborăm sentimentul, fără transferuri simbolice sau mari alegorii. Florin Irimia reușește un ton simpatic și acaparant, dar iremediabil melancolic. Și nu cred că de vină este factologia (părinți divorțați, deceniu plin de frustrări mai mult sau mai puțin explicite), cît perspectiva asumată. Tocmai aici personajul volumului devine uman, credibil și potențează dintr-o dată lumea întregului text într-una credibilă și imediată cititorului.
Multe laude pentru scriitura lui Florin Irimia, poate tocmai pentru că nu are nimic special de scos în evidență. Avem un prozator pe care citindu-l îl aprobi, pur și simplu ca formulare. Este o frazare firească și un paletar de cuvinte firești. Absolut nimic nu iese în evidență, și tocmai acest aspect firesc și aparent simplu este atît de dificil de obținut încît nu pot decît să laud calitățile profesorului ieșean, care pare să pună în pagină un întreg arsenal teoretic despre scriitura care trebuie să urmeze tonului și culorii. Misterul mașinuțelor chinezești poate fi un exemplu pentru toți cei care mai continuă să creadă că a avea o scriitură bună înseamnă frazare lungă și nenaturală, jocuri lingvistice cam la tot al treilea cuvînt și poetizare extremă a limbajului. Paginile clare și riguroase ale volumului au suficientă forță, culoare și chiar poezie, din simpla, dar inteligenta manipulare a modului de a nara la care recurge Florin Irimia.
