Misterul mașinuțelor chinezești șterge granița dintre real și imaginar, alcătuind, în schimb, o strategie discursivă unde naratorul „trăiește” scriitura chiar în momentul conceperii ei. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o autoficțiune autentică, cu toate că există o legătură clară între „ficționar” – cum ar spune Radu Cosașu – și personajul-actor. Dar din moment ce ar fi fost greu de acceptat faptul că toate scenele evocate s-au petrecut chiar în modul înfățișat în cele patruzeci de short stories, ținînd cont de distanța imensă între timpul trăirii și cel al scrierii, nelipsitele lacune trebuiau acoperite, completate cu ceva care să susțină (coerent) întregul ansamblu narativ. Aceste „ficțiuni autobiografice”, chiar prin structura lor, necesitau un pilon de rezistență, concretizat aici prin sondarea memoriei. Ca W.G. Sebald în Inelele lui Saturn, scriitorul ieșean îmbină biografia, istoria, ficțiunea etc. într-o construcție epică captivantă, unde mecanismele rememorării devin un permanent du-te-vino între prezent și trecut, procedeu care, totodată, plasează narațiunea în zona ipoteticului.
