Dacă romanul lui Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă c inii, poate fi lecturat, după cum s-a văzut, drept o alegorie a durerii epifanice, culegerea de proze scurte, semnată de Florin Irimia, Misterul maşinuţelor chinezeşti, este, indubitabil, parabola durerii sublimate. În prima carte discutată aici, „plăcerea” suferinţei venea din revelaţiile tribulaţiilor existenţiale, preluate nemijlocit, deschis, de către narator. În volumul lui Florin Irimia (ce trebuie citit el însuşi ca un „roman”, datorită unităţii de atmosferă, temă şi, mai ales, „reflector” - i.e. cel care ne spune povestea/ poveştile, acelaşi erou de la începutul pînă la sfîrşitul epicului), suferinţa se strecoară nevăzut („neconştiut”, îmi vine să zic cu un cuvînt inventat cîndva de Eminescu!) în zonele întunecate, enigmatice, stranii, ale subconştientului infantil ori, după caz, adolescentin, de unde va produce, probabil, „efecte” - prezumtiv pozitive sau negative - mult mai tîrziu (pentru naratorul din texte, absolut întîmplător, însă benefic, „efectele” sînt pozitive, ceea ce nu exclude ipoteza anihilării unei personalităţi în devenire prin expunerea sa, la o vîrstă timpurie, unui evenimenţial „dureros”!). Misterul maşinuţelor chinezeşti descrie de aceea, fragmentar şi după regulile memoriei afectiv-selective, un traseu iniţiatic, în interiorul căruia regulile dure ale vieţii sînt asumate - inocent, dar, poate tocmai din acest motiv, traumatic - de copilul/ tînărul confruntat gradual cu ele. „Regulile” în cauză au conotaţii pedagogice - extrase totuşi, „purgativ” (ca şi în cazul „durerii epifanice” a lui Teodorovici), din capitalul de suferinţă acumulat, cum să spun, paideic.
