Așa că recomandarea lui Mircea Cărtărescu de pe coperta a IV-a a volumului Misterul mașinuțelor chinezești de Florin Irimia nu e atît de surprinzătoare, cum nu este nici faptul că autorul Nostalgiei descoperă la prozatorul ieșean una dintre propriile arhiteme: „căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porțelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atîta vreme refulate, prin care autorul își citește, ca-n liniile din palmă, viața actuală”.
Și totuși, povestirile de față n-au – dacă nu ținem cu tot dinadinsul să căutăm indicii în acest sens – nimic cărtărescian. Ba chiar dimpotrivă. Dacă o astfel de anxietate a influenței a fost resimțită de Florin Irimia, atunci autorul a depășit-o cu succes, fără să lase urme (altfel, debaraua - loc de refugiu dintr-un apartament de bloc comunist poate rechema în memoria cititorului cămara casei din Floreasca, în care lui Mircișor îi place să se ascundă, dar e vorba mai degrabă de un topos asociat copilăriei decît de un intertext). Misterul mașinuțelor chinezești grupează proze directe, oneste, fără mistere și pliuri textuale care se deschid unele din altele, deși prilejuri ar fi fost destule: vizita „la apartament”, în blocul încă neterminat („Apartamentul”); vederea unei femei care alăptează într-una dintre camerele unei case necunoscute („Norocosul”); căderea în puțul cu broaște din aceeași proză; jocul dinaintea somnului de prînz, sub plapuma unde copilul este, într-o după-amiază, la un pas de sufocare („Furtuna din pădure”); în sfîrșit, tentația de a „intra” într-un tablou kitsch din camera bunicilor („Două case”).
