în Observator cultural nr. 879

Am să încep cu o afirmație bruscă, pentru a nu da loc interpretărilor: Extraconjugal m-a cucerit. Mi-a luat și mi-a dat, în același timp, cîteva ore din viață și mi-a confirmat faptul că, dincolo (sau dincoace) de teritoriile deja sacralizate ale literaturii contemporane, de luptele politice exhibate în texte aproape voit canonice și de necesitatea unei abordări anticomuniste a literaturii (citește politice, termenii sînt confundabili și pleonastici azi), pentru a accede în primul rînd al breslei, descoperim, uneori, cealaltă abordare: în fond, ca să schițez o definiție nici măcar necesară, înțelegerea faptului că un roman e un text (nici măcar o proză, nota bene) de mari dimensiuni, care descrie o lume de sine stătătoare. Și tocmai asta m-a prins în pînza lecturii, tocmai așa am ajuns să mă las cucerit, prin lume, prin micul grup social care traversează o poveste creînd-o în același timp, pe rețeta atît de des (și regretabil) uitată a naturalismului „clasic”.