Se pare că lui Tudor Ganea îi place să înoate împotriva curentului: într-un moment literar cînd verismul de coloratură mizerabilistă şi romanul „de cartier” au numeroşi adepţi printre tinerii prozatori (ceea ce le oferă cărţilor pe care le scriu un anumit „aer de familie” ce devine în cele din urmă obositor), autorul Cazematei le propune cititorilor săi o istorie fabuloasă, situată sub semnul „realismului magic”. Naraţiunea sa pendulează permanent între două planuri: sacrul (care are aici configuraţia insulei paradisiace) şi profanul: viaţa de zi cu zi a unui cartier de pescari, tulburată de la un moment dat de evenimente pline de stranietate, care vin în contradicţie cu datele experienţei şi cu logica bunului-simţ. Viziunea scriitorului este magică, întemeindu-se pe premisa că relaţia dintre sacru şi profan presupune un anumit echilibru energetic, iar ruperea acestui echilibru, prin acţiuni care lezează ideea de ordine cosmică şi lege morală, dă naştere reacţiunilor care pot avea consecinţe catastrofale. Căci orice acţiune este în cele din urmă un act magic, are consecinţe nu doar în lumea văzută, ci şi în cea nevăzută, provocînd efecte imprevizibile, iar crima atrage întotdeauna după sine pedeapsa.
