pe blog.libris.ro

În Darul lui Serafim am dorit să strecor pe undeva ideea că superficialitatea începea să fie descoperită cu plăcere de societate, că pornea să se destrame ceva solid. Găsisem deja cele două personaje reale, pe Malaxa şi pe Miss Rom nia, aflate la capete opuse ale acestei discordanţe. Aveam deja şi punctul în care urmau să-şi dea întîlnire, în carte, nou şi vechi: cerşetorul-vizionar Serafim. Prima scenă pe care am purtat-o mult timp în minte, înainte de a începe să scriu romanul, a fost chiar cea în care toate cele trei poveşti se întîlnesc preţ de un minut, în faţa lui Serafim. Plănuisem ca cea de-a treia poveste să cuprindă în ea, strîns unite în aceeaşi familie, conservatorismul din primul capitol şi emanciparea dusă pînă la frivolitate, din al doilea. Aici am valorificat unul dintre micile mele romane începute în adolescenţă. Personajul Serafim are un corespondent în realitate, un om pe care l-am cunoscut pe vremea cînd eram foarte mică, dar care a lăsat o impresie puternică asupra mea. Povestea lui este tristă. Rămăsese pe drumuri în pragul bătrîneţii şi îşi cîştiga existenţa de azi pe mîine. Niciodată nu primea nimic pe gratis, adică de pomană. Insista să facă ceva în schimbul a ceea ce primea. În anii aceia, părinţii mei ridicau casa în care am crescut. Într-una din ierni, Serafim cel din realitate a fost găzduit de tata în casa noastră aflată încă în lucru. A fost primul om care a dormit între pereţii neterminaţi. Din cauză că tata îi arăta respect (îl auzisem spunînd mamei să-i pună aşternuturi curate lui Serafim, pentru că nu ne batem joc de el), din cauză că era iarnă iar cerşetorul cel neobişnuit avea plete şi o mare barbă albă, am fost convinsă că tata găzduieşte pe Moş Crăciun. Aveam vreo patru ani. Nici astăzi nu sînt tocmai sigură că acela nu a fost, într-adevăr, Moşul.