în Apostrof nr. 4

Am scris cîndva, demult, despre Cristian Tudor Popescu cum că ar avea o expresivitate lingvistică pe linia lui Eminescu şi Cioran, şi, după ce i-am citit Viaţa şi Opera, îmi menţin afirmaţia: aşa e matricea stilistică a literaturii/ sau chiar a culturii/ noastre, inconştientă, vorba lui Blaga – primul care a vorbit despre ea, conceptualizînd-o; iar tiparele ei, ori numai fragmente de tipare inconştiente, se autoplasează în cîte un autor – Popescu, Ionescu, nu conteză cum îl cheamă –, care le scot din adîncuri la suprafaţă, întrupîndu-le. Altfel, lumea prozei lui CTP este ca o mare cu peşti electrici, te curentează. Literatura lui se hrăneşte de preferinţă din aspectul infernal şi grotesc al umanului, dar nu ocoleşte iluminările de felul celor exemplificate mai sus. N-aş spune că CTP priveşte lumea asta cu simpatie, ci cu furie, cu oroare, uneori cu durere, o durere încifrată într-o scriitură de-o uimitoare tensiune, ce o face să pară rece, cînd e de fapt magmă acoperită de gheaţa stilului precis. Cîteva dintre textele cărţii se înalţă ca nişte coloane albe deasupra suprafeţei sumbre a acestui real; preferatele mele sînt Eye contact şi Copil Pur.