în Apostrof nr. 3

Noua carte (Copiii războiului, roman, Iaşi: Editura Polirom, 2016, 552 pag.) e un „roman al Rom niei de la Al Doilea Război Mondial pînă la începutul anilor 2000”, cum s-a spus, dar e mult mai mult decît atît. Fin desenat, fundalul istoric rămîne fundal. El e ţesătura de condiţionări, contexte şi conjuncturi pe care omul îşi proiectează inevitabil existenţa. Copiii războiului focalizează pe întîmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel”. Metoda/abilitatea prozatorului e, pînă la un punct, comparabilă cu cea a bătrînului bibliotecar alcătuitor de scrisori „general-umane”: <> Scrisoarea, pînă atunci anonimă, se transforma în sentimentul cel mai adînc al sufletului tău. Imaginaţia enciclopedică a prozatorului lucrează cu un material uman îndelung ruminat, cu lecturi nenumărate ale ipostazelor lumii, aşa încît povestea cea nouă e o ţesătură cu desene pregnant umane, asumabilă în toate colţurile continentului trecut prin aceleaşi războaie.