Cartea de faţă – un roman atipic – se construieşte după un procedeu „work in progress”, ca o provocare literară dublînd o provocare existenţială. Notaţia în priză directă e „corectată” însă prin intervenţii ulterioare şi prin numeroase digresiuni. Şedinţele de chimioterapie marchează succesiunea secvenţelor „de tip <>”, în contrapunct cu mici naraţiuni/instantanee decupate din perioada celor trei săptămîni de internare la un spital din Cluj, imprimînd naraţiunii mari un ritm şi o structură. Totul e povestit simplu; refuzul oricăror efecte de stil iese la iveală fără echivoc pe tot parcursul acestei confesiuni ce trădează efortul de a traduce în cuvinte (a căror putere de semnificare exactă a realului îşi vădeşte, în mod firesc, limitele) senzaţii şi stări, emoţii şi situaţii dramatice.
