în Dilema veche nr. 689

Dacă ai putea recenza o astfel de carte – un om în faţa unei boli fatale –, dacă ai putea-o recenza după criteriile ficţiunii (cînd ea, de fapt, îşi creează propriul gen şi îşi găseşte propriul ton), ai putea reclama faptul că e prea stăpînită, prea decentă, cu prea puţină expunere şi deznădejde, preferînd observaţiile introspecţiei, punînd amărăciuni în locul disperărilor – că nu e suficient de dramatică, aşa cum autorul însuşi remarcă undeva, glumeţ înciudat, că „boala se transformă într-una neserioasă”. Scriitorul mărturiseşte că nu a vrut să aducă nici în viaţa celor din jur, nici în text stările de rău, durerile sau depresiile şi vorbeşte despre „lunile întregi de linişte” pe care, paradoxal, boala i le-a oferit; motiv pentru care a scris pe un ton optimist, povestind în paginile sale „despre orice” şi nefăcînd „caz” de ghinion, fatalitate sau de vreo metamorfoză specială a unei supravieţuiri cu cancerul, concentrat fiind pe manifestările vieţii din jur. Din fericire, cu această carte a micilor mărturisiri, amintiri, superstiţii şi întrebări, păstrăm, la propriu şi la figurat, un deja vechi și foarte bun prozator.