pe facebook.com/ioana-dunea/noua-interioritate

Are dreptate Mihai Iovănel să numească pe coperta a 4-a noul roman al lui Mihai Radu, Extraconjugal, un roman noir: avem în mai puţin de 250 de pagini o păpuşă îngropată în zidurile unei case, o piramidă de pietre cu cranii desenate, boli venerice, dispariţii, o puşca de vînătoare, personaje care oscilează între statutul de victimă şi cel care abuzează, ceva din tensiunea din Gone Girl. Deşi aparent un roman al disputelor domestice şi al dezintegrării unei căsătorii, cum am mai citit în ultima vreme în proza de la noi, vocea narativă trimite la introversiune sau la ce Peter Handke numea prin noua interioritate. De fapt, tot romanul este despre credibilizare în fragilitate. […] Prozatorul are o preferinţă pentru ceea ce Crohmălniceanu vedea în proza lui Cristian Teodorescu: „o umanitate infirmă, frustrată sau pur şi simplu marginalizată”. Avem în roman paralitici, grase, pocăiţi, beţivi, hoţi de fier vechi, surprinşi cu o voce narativă cinică, care joacă empatia. Cred că detaşarea îl aproprie pe Mihai Radu în părţile sale cele mai bune (deloc puţine) de Handke, o privire rece interesată să consemneze pînă la subdiviziuni ale detaliului, o obsesie a gesturilor repetitive, o urmă de sociopatie: „Cu cîteva ore înainte, la el în birou, în timp ce ne povestea detaliile tranzacţiei, se juca între degete cu o agrafa de birou metalică, strălucitoare, pe care la sfîrşit a lăsat-o lîngă butonul unei lămpi de birou. Însă, după ce a pus-o acolo, a mai atins-o o dată cu degetul, împingînd-o mai la stînga, lucru care spunea multe despre relaţia lor.” Un roman excelent. Greu de bătut anul ăsta.