pe ziarulmetropolis.ro

Cel mai nou roman de Orhan Pamuk ne poartă în Turcia de la jumătatea anilor ʼ80, mai întîi în cartierul Beșiktaș, din Istanbul, și mai apoi pe un teren pustiu, de lîngă un mic orășel de provincie, acolo unde un meșter fîntînar și tînărul său ucenic sapă o fîntînă, așa cum se făcea cîndva, spunîndu-și povești cu tîlc după asfințitul soarelui. Eroul lui Pamuk este un adolescent care visează că într-o zi va deveni scriitor și va cuceri lumea. Părăsit de tată și nevoit să își ajute financiar mama, pentru a cîștiga un ban tînărul se aruncă în aventura vieții sale, iar după aceea nimic nu va mai fi la fel. Devenit ajutor de fîntînar, el va găsi în meșterul său un mentor, ba chiar un tată-surogat, pe care îl va iubi și îl va urî deopotrivă, i se va supune cu umilință și îl va urma și poate că îl va ucide, căci cîte nu se pot întîmpla într-un roman ca acesta, în care dai, iată, peste o fîntînă, și mai ales fîntîna îți va aminti de faimosul Mă numesc Roșu, așa cum îți vor aminti și atmosfera încărcată de mister, și stilul în care se scrie această poveste înțesată de legende din cărți și de legende ale locului și de tot felul de personaje nu tocmai obișnuite, cum este femeia cu părul roșu, artistă a unui teatru ambulant, de care protagonistul nostru se leagă cu toată naivitatea vîrstei într-o iubire adolescentină, care îl împinge seară de seară spre geamul luminat al unui apartament din Piața Gării a micului tîrg, acolo unde crede că locuiește artista și unde într-o noapte de vară o va iubi, îmbătat de rachiu și de fericire. Sînt atîtea întîmplări magice în paginile cărții, în care reapare mereu, ca un blestem, ca o amenințare, ca o proorocire parcă, figura lui Oedip, așa cum l-au lăsat Sofocle și Freud. Și mai sînt și toate visele acelea, și cărțile, și anii care trec neluînd cu ei amintirile…