Cartea asta se citește cînd ești excesiv de fericit, iar în fundal îți trebuie neapărat Metallica, „The Unforgiven”. Sînt 11 texte deprimante, aducînd la lumină toate meschinăriile și toate tristețile de care e în stare natura umană. E un text bun pentru studenții de la psihologie, de asemenea e un prilej de a demitiza ce auzeam cînd eram de-o șchioapă. E o ocazie excelentă de a mai tăia de pe listă ceva ce credeai de neatins. Totuși, în ciuda acestui șoc, tonul scriiturii se vrea ambiguu: naiv uneori, compensînd imediat într-o notă plină de compasiune. Ce face Cunningham aici nu este un experiment postmodern pretențios și distructiv, e un exercițiu de empatie, un exercițiu care te costă pe tine ca cititor…și te costă scump. Îți pierzi seninătatea, dar obții o înțelegere nouă asupra relațiilor complexe dintre personajele tale preferate, vechii tăi eroi. Îți pierzi candoarea, cît a mai rămas din ea, dar cîștigi o mulțumire sufletească bizară: orice merge prost în viața ta, nu e nou, ci arhetipal… necazul tău nu e numai al tău acum, subit îl împarți cu toate cărțile de povești după care ți-ai creat mai demult idealurile de fericire. După o asemenea lectură, am oftat derutată: Asta e o carte ca un duș scoțian!
