Timpul se relativizează (şi) în romanul lui Tudor Ganea, se comprimă sau se dilată, iar istoria straniei scufundări a unui cartier dintr‑un oraş de la Marea Neagră – împletită cu istoria unui sat lipovenesc de pescari şi de vrăjitoare, izolat undeva în Delta Dunării, şi cu fabuloasa poveste a unui bordel dinamizat de melodia eliberată de o tabacheră magică – prinde, într-un flux narativ cu multe dislocări cronologice, cam o sută de ani de întîmplări stranii, incluzînd – nota bene! – şi vreo două decenii dintr-un viitor de după 2015… Cazemata începe cu descrierea unui halucinant „dans” acvatic, al unui tînăr care urmează (nu se ştie de ce…) să moară – remarcabilă secvenţă de proză poematică! –, pentru a continua (contrastiv) cu cîteva scene frust-„mizerabilistă”, spectaculoase prin transcrierea unor dialoguri „colorate” (verosimile, de altfel, chiar dacă unora dintre comentatori le-au lăsat impresia de exces şi de ostentaţie); apoi, la fel de brusc, se produc alte şi alte schimbări de cadru şi variaţii de registru – contururile realului se tulbură progresiv şi firele, care păreau, iniţial, uşor de urmărit, se încurcă definitiv. Totul se răstoarnă – şi realitatea cea mai credibilă (şi cea mai densă) ajunge să fie, în fond, o realitate a visului şi a halucinaţiei. O cazemată construită de nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial devine un adevărat centru epifanic; oraşul se prelungeşte subacvatic; iar orgia sexuală (cînd frust, cînd vizionar figurată) ce străbate trei sferturi din roman culminează, în secvenţa ultimă a cărţii, cu ivirea unei generaţii stranii de tineri ce trăiesc inocent şi asexuat în paradisul ivit pe ruinele unui fost cartier mizer de pescari şi de muncitori pauperi. De la un capăt la altul, Cazemata este o carte contrariantă. În cel mai bun înţeles al cuvîntului!
