Maturizarea, îmbătrînirea ca o cădere accelerata de atracția impactului. Cartea lui Florin Irimia, fără îndoială cea mai buna a sa de pînă acum, cea mai adevărată sub raport artistic, descrie această fatalitate. De la plutirea imponderabilă a primei copilării, cînd marginile lumii sînt de tot necunoscute și minunile sînt posibile, pînă la cei patruzeci de ani ai autorului și ai naratorului deopotriva. Acest parcurs cuprinde însă mai multe episoade traumatizante – cel mai mare și mai amenințător fiind divorțul părinților – care se transforma rînd pe rînd în tot atîtea lesturi legate de sufletul încă fragedului Florinel. Vedem cum, bucată cu bucată, o lume încă neconstruită se dărîmă aparent fără nicio noima, un dezastru la care băiatul, tînărul și chiar adultul din poveste asistă neputincios, neîncrezător în mecanica rolului său. De fapt, tragedia sa de aici pare să își ia puterea, din incapacitatea naratorului de a frîna căderea. Este un uriaș abandon în spatele acestei atitudini, o deznădejde care cuprinde un copil, deși, prin uriașa sa apăsare, nici chiar un adult nu i-ar fi fost pe măsură.
