Romanul Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006, pentru prima ediție, reluat recent la aceeași editură, cu ocazia ecranizării lui Călin Peter Netzer) reconfirmă obsesia autenticistă şi dezvoltă iarăşi experimentul autoficţional, brodînd, de data aceasta, pe tema unei poveşti de iubire. Subiectul n-ar fi, în sine, inedit, cuplul e tema cea mai la îndemînă, în proză. Relaţia cu o colegă de facultate începe boem prin convieţuirea în căminul studenţesc, prin excursiile la mare, prin vizitele la părinţi şi, inevitabil, prin confecţionarea plasei convenţional-culturale pe care doi studenţi la filologie o întind peste iubirea lor. Cei 13 ani ai legăturii se sfîrşesc post-marital, cu un eşec conjugal de toată frumuseţea. E, poate, un eşec al unei anume istorii şi al unui anume fel de a trăi. Maniera de a trata acest subiect banal îl transformă, însă, într-un document de viaţă absolut convingător, sclipitor atît prin forţa evocării, cît şi prin doza bună de umor şi de autoironie. Nimic din dezabuzarea de „tînăr furios” şi din poza de marginal neînţeles şi sancţionat de soartă în romanul lui Cezar Paul-Bădescu. Intenţia de-a inventa nonliteratura îi reuşeşte din plin. Naratorul distruge, de fiecare dată, pas cu pas, tot ceea ce ar fi putut constitui convenţie, de faptă şi de literă. Nicio poză nu-i place, nici cea boemă, teribilist tinerească, nici cea a maturului dispus la confesiune, vezi Doamne, salvatoare prin eventuala strategie a ascunderii-dezvăluirii identităţii auctoriale.
