Un colaj perfect de scene/imagini memorabile, toate cu putere de transpunere în fresce suprarealiste, stop-cadre ale unei pelicule demne de Tim Burton. Rămîn în gînd episoade precum partidele de pescuit cu sute de oameni goi repezindu-se în valuri spre bancurile de guvizi și ieșind apoi la mal cu trupul înveșmîntat în peștii prinși în cîrligele înfipte deopotrivă și în corpul pescarilor; efectul hipnotico-erotic al portțigaretului folosit în chip de fluier, cîrdurile de femei alergînd extaziate în urma celui care, aidoma Flautistului din Hamelin, caută să le subjuge; alergarea copiilor din cartierul clădit în jurul tenebroasei cazemate, fuga lor spre blocuri după ce au umplut caldarîmul de misterioase desene în cretă, totul în timp ce bat din palme și deasupra lor se ridică nori multicolori din praf de cretă etc. Imaginația scenică a lui Tudor Ganea nu poate să nu impresioneze; aici, în acest vizionarism cu cheie, stă marea lui putere. Întregul roman este o țesătură atent lucrată, debordînd de personaje fabuloase, purtătoare ale unor povești a căror credibilitate nici nu mai contează. Pînă la finalul anunțînd o apocalipsă a apelor – un nou Potop – cititorul este pe deplin convins să îmbrățișeze dezideratul oricărui autor de fantastic: „suspension of disbelief”.
