în Familia nr. 2

Nu mai este o noutate pentru nimeni: generația ’27 n-a fost una exclusiv de extremă dreapta, deși inițial a existat această impresie în rîndul celor care s-au ocupat de ea, în anii ’90. Studiul Martei Petreu nu face decît să mai sublinieze încă o dată acest aspect, în mod sistematic și cu argumente clare. Dincolo însă de prezentarea conceptelor de extremă dreaptă și extremă stîngă, însoțite de trecerea în revistă a opțiunilor aferente ale membrilor generației ’27, găsim două idei fundamentale, ambele evidențiate cu întîietate de Marta Petreu. Prima, că în rîndurile generației criterioniste, alături de cele două extreme, ambele totalitariste, colectiviste și antidemocrate, au existat și cîțiva democrați, susținători ai liberalismului și individualismului, care s-au opus totalitarismului și colectivismului. Apoi, o idee originală și în același timp seducătoare, dragă autoarei, conform căreia fenomenul generaționist interbelic a fost, sub multe aspecte, unul sincron cu fenomenul tinerei generații europene, exponentul acesteia din urmă fiind considerat Klaus Mann.