Povestirile au toate un miez dureros, uneori aproape nefiresc de dureros, pentru cel care „trăiește” întîmplările, dar și pentru cel care le citește. În universul copilăriei mele nu au existat copii cu părinți divorțați, doar copii cu un părinte decedat; nu au existat copii crescuți de tată și bunici; oricum, copiii crescuți doar de mamă erau compătimiți din start, etichetați ca fiind „altfel” decît noi, cei normali, compătimiți cu orice prilej și asfixiați de grija partidului pentru binele lor. Așa că-mi imaginez stigmatizarea la care a fost expus în mod constant copilul povestirilor din Misterul mașinuțelor chinezești. Aici se vede măiestria scriitorului, pentru că Florin Irimia își duce personajul pe aceeași linie, de la prima povestire și pînă la ultimele pagini (mai puțin ultimele două dialoguri, veți înțelege cînd veți citi cartea de ce spun asta). Îi dă viață asemenea unei mame grijulii, atentă la orice mișcare, la orice suflare, la orice semn de boală; numai că în cazul scriitorului, personajul devine pe măsură ce se adaugă rîndurile mai bogat în sentimente, emoții, întîmplări, mai plin de experiență (sau nu), mai verosimil. Și toate povestirile ajung să compună tabloul unui copil care își trăiește drama de a fi altfel decît toți prietenii lui.
