in Suplimentul de cultura nr. 554

Da, apar in roman citeva personaje care exista si in realitate, pentru „efectul de real”. Unul dintre ele este chiar Radu Pavel Gheo – si nu l-am introdus doar in gluma, ci pentru ca sustine bine acel efect: descriu la un moment dat o Timisoara a anului 2011, cu un fragment din viata literara a locului. Sotia lui Vlad Jivan, Emilia, este poeta si fosta studenta la Litere si a intrat la facultate in acelasi an cu el, prozatorul Radu Pavel Gheo, autorul volumului Adio, adio, patria mea..., asa ca introducerea lui a fost cumva fireasca. Iar Emilia fusese colega cu Gheo pentru ca incepuse facultatea in 1989, fiindca asa o puteam face sa-l intilneasca pe Vlad, student boboc tot in 1989, pentru ca Vlad sa poata participa cu inocenta la Revolutia din Decembrie... si asa se leaga lucrurile. Bun. Am introdus asa, in trecere, si prenumele adevarate ale unor paznici de la Lora, lagarul de detinuti (de fapt un lagar de concentrare) din Splitul anilor 1990, din timpul razboaielor iugoslave. Personajele istorice majore sint si ele, evident, reale. Insa toate personajele centrale, secundare si chiar de fundal, care au un rol in roman, care fac povestea sa functioneze, sint pur fictionale. Pur, vorba vine... ca in orice carte, sint construite asa cum se construiesc personajele in carti: din bucati de realitate umplute cu cimentul imaginatiei. Realitatea e aici secundara, pe ea se sprijina fictiunea. De aceea vorbeam de un efect de real, care e dat tocmai de inserarea unor elemente din lumea reala, concreta. E un joc destul de riscant, dar placut si pentru scriitor (dincolo de chinul de a reface corect realitatea istorica), si – sper – pentru cititor.