Michael Cunningham, pe care poate-l stiti ca romancier, s-a apucat sa rescrie, cap-coada, povestile copilariei. Pe cele clasice, pe care le stim cu toti. Nu ca sa le gaseasca sfirsituri fericite, ci ca si cum povestile astea s-ar intimpla in viata de toate zilele. Ceva ma face sa cred ca si pe el l-au scos cindva din sarite basmele care se termina nasol. Din nenorocire, oamenii mari care s-au invatat cu suferinta iti povestesc cu placere lucruri infioratoare sau triste, de obicei ca sa se consoleze pentru ceea ce au trait, iar daca sint scriitori, fiindca finalurile fericite nu se pot intimpla decit in basme. Sau pentru ca sint ei depresivi si lucrurile care se termina cu bine ii contrariaza. Povestile lui Cunningham nu sint, har Domnului, pentru copii, care n-ar intelege mare lucru din ele. Par scrise pentru adultii sceptici care gasesc totdeauna firul de par din supa si musca din mincarea cu sos. Pe sceptici ii recunosti inca din copilarie. (…) Autorul acestor basme aduse la zi, chiar daca le intoarce pe dos, ca pe manusile purtate, si descopera in ele tot soiul de chestii neplacute sau chiar dezgustatoare, nu se indura totusi sa le lichideze. Ca oricare dintre noi, chiar daca isi da seama ca viata face KO basmul, isi pastreaza speranta din copilarie ca poate totusi…
