Trecind peste acestea, Eco este de-a dreptul admirabil, prin latura sa profund umanizata a intelectualului care nu se sfieste sa scrie despre „downgrade-ul” unui sistem de operare si nici sa elaboreze o teorie epistemica complexa, pe care o expune in doar citeva rinduri (oximoronul este o alta tema pe care o va trata in pliculetul „Oximoroanele conciliante”) , intrebindu-se simplu daca „E fals ca o lotiune (…) iti face parul sa creasca la loc?” precum si daca toti cei ce, in epoca, s-au sinucis citind Suferintele tinarului Werther „credeau ca povestea e adevarata?”, ambele interogatii fiind importante instrumente intr-un proces de a diferentia dimensiunea estetica si pe cea aletheica, in genere.
