in Apostrof nr. 3

Poezia lui Emil Brumaru este plina de vitalitate, o expresie a hedonismului si a exuberantei, o marturie a plenitudinii si, nu in ultimul rind, un perimetru binecuvintat al calmului moldovenesc. Fiind expresia fireasca a unui mod personal de a simti, dar si expresia rafinata a unei arte de a scrie, poemul lui Emil Brumaru apare in preajma degustatorului de poezie cu tentatii mereu proaspete, magnetice. El este destinat exuberantei si jubilatiei, nu depresiei fara leac si pierderii de clorofila. Totodata, el sclipeste in soare dincolo de imprejurari si date calendaristice. Spicuiesc la intimplare: «Iubita, marti, vrea floare de salcim... /.../ Femeile trec lenes si parca mai ramin» (p. 382). «As vrea sa traiesc printre plante,/ Fara femei, fara carti,/ Sa pipai doar diamante,/ Sa navighez pe vechi harti,// Sa ma-nchin la riuri, la soare,/ Roua s-o iau drept minune,/ Oh, la nicio-ntrebare/ Sa n-am cuvinte a spune,// Ci numai flori cu miresme,/ Fluturi topiti in lumina./ Stiu ca nu mi-ar fi lesne,/ Dar cine-ar gasi ca-i o vina?» (Dorinte, p. 467). Recunosc: dupa istoria noastra zbuciumata, nu cred ca ne strica, noua, romanilor, apolinicul si seninatatea brumariana.