pe revistadepovestiri.ro

Pina acum nu am suflat nici o vorba despre bufnite si nici chiar autorul nu le-a acordat, la o prima vedere, prea mult spatiu in romanul sau – le-a daruit insa suficient, cit sa se teasa intre rarele si misterioasele lor aparitii o retea de sensuri miscatoare, dar cit se poate de comprehensibile. Figuri totemice, bufnitele lui Filip Florian sint aidoma unor zeitati – figuri regesti, impasibile si impenetrabile, curmind printr-un filfiit de aripi viata agitatelor rozatoare pe care Emil le aduce drept ofranda. Ele nu par sa fie decit o metafora plina de fulgi a timpului, cu ochi mari si strigate sfisietoare, cu o existenta nevazuta si greu de patruns. Eu asa le-am inteles si nu cred sa fi tradat intentia autorului sau a operei. Bufnitele, toate bufnitele, sint suma tuturor clipelor care ne dau tircoale, ne sfirteca cu gratia unui abia auzit filfiit de aripi, pe care ar trebui sa le primim poate cu o plecaciune, poate cu un zimbet, oferindu-i memoriei drept prada toate cotloanele mintii.