in Viata Romaneasca nr. 1

Or, pornind de la postulatul unei credinte atotcuprinzatoare in constiinta sa, acesta n-a abdicat de la „criteriile” si „responsabilitatile” posturii de critic. Pur si simplu le-a pus sub acolada unei spiritualitati absolute, neincercind a deplasa actul creator in directia religiosului ori a blama un autor pentru ca n-a slujit religia. Dupa cite ne dam seama, niciodata. Iata o marturie a lui N. Steinhardt asezata sub semnul cunoscutei teze a abatelui Henri Bremond, conform careia poezia pura e rugaciune: «Indraznesc a zice (…): muzica autentica (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostaza a credintei. Cred ca actul de credinta se manifesta aici pe pamint prin: rugaciune, acte de dragoste fata de aproapele (bunatate), muzica, stari inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, in mod egal, pot fi acte de credinta».